miercuri, 12 septembrie 2012

O tristeţe, o alinare








Natura nu iartă.
Dacă cu câteva zile înainte fusese atât de cald încât ţi se topea pielea sub razele soarelui, sprâncenele ţi se inundau în transpiraţii, iar pământul se usca cu repeziciune, acum plouă torenţial.
Mari şi grosolane, picăturile se izbesc la un pas iute de tot ce întâlnesc în cale. Fire galbene de iarbă, pământ crăpat de secetă, maşini decolorate de soare, geamuri transparente sau opace, acoperişuri din tablă... Toate sunt îmbrăcate în umezeala ploii.
Până şi hainele ei.
Stând cu fundul pe pământ, cu picioarele strânse la piept şi capul sprijinit de braţe, chiar şi sub coroana imensă a stejarului din parcul pustiu, apa îi pătrunde până-n oase. Bluza ei subţire i se lipeşte de spate ca o a doua piele, blugii scurţi au devenit mai închişi la culoare, iar papucii sunt uzi şi inconfortabili. Însă, în ciuda şuvoaielor de apă care se scurg din păr pe frunte şi în ochi, în ciuda tremurului ce-o cuprinde din când în când, atunci când vântul prinde putere, nu poate mişca un muşchi pentru a se duce la adăpost. Nu mai are putere să se ridice şi să parcurgă cei câţiva kilometri până acasă.
Şi, oricum, ce să caute acasă? Ce este acasă?
Nimic – ăsta e răspunsul. Pustiul, asta o aşteaptă. Un apartament gol, ce cuprinde doar amintiri dureroase. Amitirile unei copile fericite, ce cândva avea şi mamă şi tată. Amintirea unei plecări, a unui divorţ, a lacrimilor pe care mama încerca să le ascundă. Amintirea unei reveniri, pentru a fi urmată de o a doua plecare din partea tatălui când copila a refuzat să se mute cu el.
Poze... Imagini cu zâmbete, cu vacanţe, cu prieteni.
Memorii cu dimineţi în care micul-dejun sfârâia în tigaie, râsete ce ar reverbera între pereţii pustii, seri petrecute în faţa televizorului, cu bolul de popcorn în braţe şi bârfe de-ţi săreau capacele.
Nu ar putea să înfrunte asta. Nu acum, când corpul mamei sale abia se răceşte. Nu atât de curând de la anunţul doctorului că leucemia a înfrânt trupul slăbit al femeii. Nu o poate face.
Aşa că stă sub cerul ce parcă plânge pentru pierderea ei cu aceeaşi ardoare cu care o face şi inima fetei. Îndură vântul ce se răscoală printre clădirile înalte şi printre copacii înfrunzaţi ca un om ce-şi îndură destinul. Primeşte fiecare picătură de apă cu inima deschisă, sperând să aline cât se poate fiecare crăpătură de pe sufletul ei rănit.
Undeva la distanţă, un tânăr aleargă pe străzi, disperat. Cu o umbrelă în mână, ochii lui mari cercetează fiecare colţ, orice drum ce-i iese în cale, căutând. Fusese sunat de asistenta ce se ocupa de Maria. Inima i se sparse când aflase de lupta ei pierdută cu boala. Iar primul lui gând zburase spre Iulia. Şi când aflase de plecarea ei subită, de chipul ei înlăcrimat şi îndurerat, nu i-a trebuit mult să se îmbrace şi să înfrunte furtuna de-afară.
A căutat-o acasă, dar nimeni nu i-a răspuns. I-a sunat fiecare prieten în parte, dar nimeni nu ştia nimic de ea. Aşa că s-a gândit să caute pe drumul dintre spital şi casa ei.
Şi, astfel, privirea lui cade pe forma ghemuită de sub un copac înalt, lângă care două perechi de leagăne sunt bătute de vânt. Îşi încetineşte pasul, calmându-şi inima ce bate puternic şi alarmată în piept.
A găsit-o!
Pentru câteva clipe, mintea lui începea să croiască gânduri ce nu le voia acolo. Gânduri ce-l speriau şi-i instigau panica. Dar ea e bine; cât se poate de bine într-o situaţie ca asta. Cel puţin, nu e moartă, cum şoptea mintea lui.
-            Iulia, grăieşte când ajunge în dreptul fetei, punând umbrela deasupra ei, pentru a o proteja de apa ce abundă din ceruri. Se lasă pe vine lângă ea şi-i pune mâna pe spate.
Fata, însă, este atât de pierdută în lumea ei, încât nici nu-l vede lângă ea; nu-l aude, nu-l simte.
-            Iulia... încearcă iarăşi tânărul, cu ceva mai mult glas.
Atunci, fata îşi ridică capul de pe braţe şi priveşte cu ochi căprui şi goi spre el. Faţa-i plină de urme de lacrimi; care uscate, care proaspete. Nasul îi e roşu şi inflamat, ochii îi sunt împăienjeniţi, iar buzele sunt umflate şi de un roşu aprins, la cât de mult le-a frământat între dinţi.
-            Radu, vocea fetei se aude ca o şoaptă răguşită, crăpând la jumătatea numelui. Radu, spune cu ceva mai multă urgenţă, lacrimi începând să se scurgă iarăşi pe obrajii îmbujoraţi.
-            Of... îşi pune tânărul un braţ peste umărul ei şi-o trage la piept. Îmi pare atât de rău, Iulia. Îmi pare atât de rău...
Fata nu poate spune nimic, doar plânge şi se lasă alinată de atingerea lui Radu.
Multe clipe trec sub şuieratul vântului, clipe ce duc la potolirea plânsetului. Clipe în care cei doi se ţin în braţe şi îşi oferă suport unul altuia.
Dându-i părul din ochi, Radu o priveşte pe bruneta din îmbrăţişarea lui, după care îi sărută fruntea. Ochii lui lucesc de durere şi compasiune când o privesc.
-            Hai acasă. Nu vreau să răceşti.
-            Nu, scutură Iulia din cap. Nu pot merge acasă. Prea multe amintiri; prea curând, ochii ei se umplu iarăşi de lacrimi, dar băiatul este acolo pentru a-i şterge prima picătură care se eliberează. Te rog... Nu vreau acasă.
-            Bine, îi sărută tânărul obrazul umed, punând capul fetei pe umărul său. Atunci mergem la mine, hotărăşte Radu. Vei face o baie fierbinte, vei bea o ciocolată caldă şi vei mânca o cină gătită.
-            Bine, încearcă fata să surâdă, colţurile gurii ridicându-se doar puţin.
-            Bine, îi zâmbeşte mult mai larg Radu şi-i oferă un sărut dulce pe buze. Sus cu tine!
Ridicându-se cu greu, fata îşi sprijină greutatea de Radu, îmbrăţişând căldura pe care corpul lui o degajă. Poate nu o mai are pe mama ei acum, dar îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru că-l are pe Radu; prietenul ei, confidentul ei, iubitul ei.
Salvarea ei...

luni, 13 februarie 2012

Încă există poeţi, volum poezii-înscriere

Biblioteca Prăfuită te invită să te înscrii în volumul de poezii Încă există poeţi, volum care dorim să îl lansăm în acest an.
Volumul Încă există poeţi intenţionează să scoată în evidenţă talentul românilor de a scrie poezii, poezii care au fost uitate, iar cei care au dorit să îşi promoveze poeziile s-au răzgândit din cauza drumului greu de străbătut, pentru a fi cunoscut ca şi poet.

Pentru mai multe detalii, accesaţi următorul link: http://biblioteca-prafuita.blogspot.com/2012/02/inca-exista-poeti-volum-poezii.html

joi, 29 decembrie 2011

Doar ascultă...

Doar ascultă...
Ascultă vuietul disperat
Al vântului alinat
Şi învăluie-te în lumină;
A aerului surdină.

Doar ascultă
Şi uimeşte-te neîncetat
De cântul păsărilor minunat.
Şi bucură-te de spartul valurilor
În tăria ascuţit-a stâncilor.

Doar ascultă...
Şi fii mereu jubilant
De culorile toamnei încântat.
Şi iubeşte măcar o dată
O prea frumoasă fată.

Doar ascultă,
Măcar pentru-o secundă,
Şi înveleşte-te într-o amintire mută.

marți, 8 februarie 2011

M-ai putea urî?!


Şi dacă nu m-ai iubi...
m-ai putea urî?
Şi dacă nu m-ai învălui
în cuvinte tandre...
mi-ai spune de departe
că mă vei urî?
Şi dacă într-o noapte,
friguroasă noapte,
nu m-ai încălzi...
m-ai lăsa să mor?
Ai putea vreodată,
într-o zi pătată
de păcat,
să-mi mărturişeşti
că tu mă urăşti?

Va veni o zi
când se va-mplini
vestita profeţie
şi noi doi vom fi
iubiţi pe vecie?
Şi, dacă da, atunci...
va veni o zi
când îmi vei vorbi
cuvinte dure
şi pline de ură?
Şi mă vei lăsa
singură în nea,
scriindu-mi suferinţa
pe cer cu peniţa?

Şi dacă nu m-ai iubi...
m-ai putea urî?
Mi-ai putea spune
de faţă cu luna
şi cu a stelelor sclipire
că a ta iubire pentru mine
s-a stins?
Şi-atunci,
în momentul negru,
când eu ţi-aş spune sumbru
că te urăsc...
m-ai putea urî?

miercuri, 29 decembrie 2010

Închisă-ntre patru pereţi


Îi ţipa disperată mintea...
S-a rătăcit de înţelesul lumii reale,
S-a depărtat de calea
Ce ar trebui să-i conducă gândurile.

Deranjată de lumina orbitoare
Reflectată de neonul chior
Aşezat în colţul din depărtare,
O cuprinse un fior.

Stătea închisă între patru pereţi,
Iar gându-i zbura la lumea largă
Ce nu ar fi scos-o-n sperieţi
Dacă s-ar prăbuşi pe-o cracă.

Privea prin fereastra murdară
Spre gloata de oameni ce umblau
Într-o dezordine hazardată
Pe străzile unde lumini pâlpâiau.

Stătea închisă-ntre patru pereţi,
Dar sufletu-i era purtat pe valuri
Către a lume pierdută-n puieţi,
Care se lovea de înalte maluri.

Camera-n alb vopsită era,
Totul din jur era alb,
Iar ea cu inima departe pleca
Înspre un loc mult mai cald.

Stătea închisă între patru pereţi,
Însă sufletu-i urla cu-mpătimire
Că nu mai voia să aibă grijă de minţi
Ce vorbeau în nesimţire.

Zbiera că voia să fie lăsată în pace
De toate acele voci ce nu mai tăceau,
Că s-a săturat să le poarte în spate.
Voia să plece şi o făceau.

miercuri, 22 decembrie 2010

Rupt de realitate


Închid ochii grei şi obosiţi.
În faţă-mi apare o imagine
Cu doi oameni trântiţi
Pe-a prăpastiei margine.

Sunt o ea şi un el,
Doi copii aparent nevinovaţi,
Ce păreau loviţi de-un măcel,
De suferinţă masacraţi.

Ea s-a ridicat pe-un picior
Şi un râs malefic a stârnit;
El s-a legănat ameţit uşor
Şi spre război a pornit.

Cei doi se luptau ca-ntre duşmani
Şi hainele cu putere-şi sfâşiau.
Până la sfârşit au trecut ani şi ani,
Când amândoi de-o aţă se mai ţineau.

Zâmbete pe chipuri îmbătrânite apăruse,
Zâmbete de mândrie, de fericire
Că niciunul nu se-abătuse
De la a lui cale spre rânduire.

Două mâini slabe şi ridite erau întinse,
Două inimi obosite bateau mai mult stinse,
Amândoi slăbiţi de vlagă se împinse
Către iubirea sălbatică ce o învinse.

joi, 9 decembrie 2010

Foc în întuneric


Sărută-mă cu înflăcărare
în această frumoasă seară
şi aşează-mi inima fugară
sub o ceaţă de fervoare.

Sărută-mă de parcă ar fi
pentru ultima oară când
ai putea simţi vibrând
buzele mele în zori de zi.

Aprinde scânteia de foc
ce zace adânc în mine
şi-aşteaptă două mâini fine
s-o scoată la joc.

Învaţă-mă să iubesc cu pasiune
şi să mă dăruiesc din suflet
unei lumi lipsite de sunet,
doar gesturi de iubire pline.

marți, 7 decembrie 2010

Să ne cunoaştem: Leapşa

Primită de la Darmina şi trebuie să răspunzi la întrebări care urmează şi să dai leapşa la alţi doi bloggeri.

1.      Cine eşti?
Sunt o visătoare, cu speranţa şi optimismul la loc de cinste. Am momente de timiditate (mai rare), momente de veselie (mai dese), de melancolie (când scriu ceva trist), de bucurie (când scriu ceva vesel sau ascult muzică mai antrenantă).

2.      Cum ţi-ai dori să fii?
Să fiu mai dârză, mai... nu ştiu... o fire mai puternică şi care să ştie cu siguranţă ce-si doreşte de la viaţă, nu să umble pe bâjbâite.

3.      Ce ţi-ai fi dorit să fii? (ca obiect)
Mi-aş fi dorit să fiu un... microcip. O chestie minusculă, dar foarte vitală pentru un întreg sistem.

4.      Dacă ai fi fost un animal, ce specie ţi-ai fi dorit să fii?
Foarte uşor, mi-aş dori să fiu un tigru alb. Iubesc aceste animale pentru raritatea lor, dar şi pentru ferocitatea lor, fiind unele dintre cele mai mari feline, dacă nu chiar cele mai mari.

5.      Ce vezi în alţii şi ce ai fi vrut să fii tu?
Din păcate, nu văd ce aş vrea să mereu. Nu mereu este veselie şi dragoste în jurul meu, dar eu asta aş vrea să am mereu. Nu-mi place să văd tristeţe şi amărăciune.

Către: Aleadada, Bella, BibbyEllen.

marți, 30 noiembrie 2010

Într-o noapte...

O noapte cu lună în primul pătrat
Peste oraşul bătrân s-a lăsat;
Un aer friguros a marcat
Venirea vremii reci, ce-a îngheţat
Copacii golaşi şi inimile zvâcnind,
Spre case mai calde şi iubire pornind.

Doar ea se pierdea în negura nopţii,
Lăsându-se purtată de mila sorţii.
Doar ea se plimba sub ceru-ntunecat
Aşteptând salvarea sufletului înecat
In boarea transmisă de durerea mare,
În ghearele grele ale zilelor amare.

Iar el, se plimba prin parcu-nfrigurat
Şi pe-o pustie bancă s-a aşezat
Privind cum ramurile alene se-abăteau,
În bătaia vântului se frământau.
Dar, deodată, o săgeată i-a străpuns
Inima singură; adânc a pătruns.

El şi ea, ochii şi i-au întâlnit
Şi pe buzele lor un zâmbet a răsărit;
Zâmbetul cald şi plin de uimire,
Căci sufletele lor s-au oprit din jelire
Şi rănile şi le-au vindecat –
S-au oprit din căutat.

Curajoşi, s-au avântat într-o nouă iubire
Cu speranţe de-o altă-mplinire,
Fără a se mai gândi vreodată inapoi
La ce-a fost ieri; sau ce urma apoi.
Doar s-au luat liniştiţi de mână
Şi s-au sărutat sub palida lună.


















~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Vreau să urez un sincer ‘La mulţi ani!’ tuturor purtătorilor de nume botezaţi după Sfântului Andrei, inclusiv mie :D. Să aveţi cu toţii multă sănătate şi împliniri.
Sper ca această poezie să vă placă, am încercat să scriu începutul unei poveşti de dragoste. Să aveţi o zi plăcută şi, pentru mâine, un 1 decembrie cât mai... înviorător. :*:*:*

joi, 25 noiembrie 2010

Tu şi eu


Tu şi eu suntem copii
Purtaţi pe aripile dragostei;
O dragoste fără sfârşit,
Care mereu ne ameţeşte
Şi ne umple de visare.

Tu şi eu – ca două stele
Stăm mereu îmbrăţişaţi
Şi privim cu dor la luna
Ce ne-a vegheat adormirea
În lumea iubirii.

Tu şi eu – un fluture şi-o floare
Ce întotdeauna dansează
Pe muzica pasiunii aprinse.
Tu, în jurul petalelor mele,
Eu, pe lângă frumuseţea ta izbitoare.

Tu şi eu – două raze de lumină,
Două flăcări de iubire,
Două versuri înrimate,
Două lacrimi întristate,
Două inimi împreună.

Tu şi eu – o singură lume.